Numele ei era Uitare

Pentru cititorul pasionat de realismul dinamic, cu intrigi sulfuroase, acțiuni în forță și gimnastici erotice, proza cu largi unduiri fluviale, psihologii metaforice și delicate broderii sentimentale a Andreei Nanu e tot ce poate fi mai șocant, agasant sau hipnotic. Scriind despre Ziua cea mai albă, romanul său de debut, mă gândeam cu câtă plăcere l-ar fi citit Mihail Sebastian, Anton Holban, H.Y. Stahl sau Lucia Demetrius. Acum aș îndrăzni să mi-l imaginez pe Lucian Blaga vibrând la iubirea labirintică, mai mult filială (sau paternă) decât virilă a lui Dan, irepresibil atras de căutarea de sine printre crudele taine ale tăcerii Letei, ori de partitura vinovățiilor colaterale, cu destine eșuate în filigran, care încântă sau contrariază lectura. Ne aflăm în fața celui de-al doilea volet al tetralogiei plănuite de Andreea Nanu, o autoare cu vocație de alchimist, ca și Letiția Tauber a ei, „creatura ciudată și mută” pentru care trecerea timpului e una cu levitația, ființele sunt note pe portativul culpelor nevăzute, iar muzica trecutului copleșește fragilitatea și dezarticularea prezentului. (Dan C. Mihăilescu)