Faust (vol. 2)

Pornind de la binecunoscuta legenda populara a alchimistului care, pentru a patrunde tainele stiintei, isi vinde sufletul diavolului, Goethe a creat o capodopera, in centrul careia se afla omul in cautarea sensului existentei. In ciuda faptului ca geneza operei a durat saizeci de ani, „Faust“ este o scriere unitara, al carei mesaj se circumscrie luptei omului pentru descatusare, pentru depasirea conditiei sale limitate. Piesa se deschide cu un amplu Prolog, prilej cu care Goethe isi prezinta conceptiile despre teatru, urmat de un Prolog in cer, care ne introduce in tema dramei: lupta dintre bine si rau. Dumnezeu si Mefisto, intruchiparea raului absolut, fac o intelegere in urma careia diavolul se angajeaza sa dobandeasca sufletul lui Faust, un savant batran, macinat de contradictii si incertitudini, profund descumpanit de zadarnicia tuturor stiintelor ce nu au izbutit sa-i dezvaluie sensul vietii. Dezamagit de lume si viata, savantul incheie un pact cu diavolul, care ii promite sa-l slujeasca pe pamant, oferindu-i tot ce-si doreste, pentru a-i obtine in schimb sufletul. Imbatat de promisiunile demonului, Faust ii cere tinerete, gandind ca prin iubirea pentru Margareta, o fiinta, pura va dobandi fericirea. Mefisto o va sacrifica insa pe fata pentru a zadarnici aspiratiile savantului. Faust afla astfel ca sensul vietii consta in activitatea creatoare si-i porunceste clipei sa se opreasca. E momentul in care Mefisto, potrivit pactului, vine sa ii ia sufletul, dar savantul este mantuit prin renuntarea la egoism si imbratisarea celui mai inalt si mai pur altruism, care il apropie de divinitate.