Potrivit autorului, această carte este o încercare de a arunca o lumină asupra întrebărilor care stau la baza oricărei existenţe umane. Este o carte de politică în care culturalul joacă un rol central, o încercare de a explora dialectica dintre postmodernism pe de o parte, religie şi literatură/artă pe de altă parte.
Ce propune cartea de faţă?
Din punct de vedere al „conservatorilor" americani, ea este o autentică provocare. Ea apără în bună parte postmodernismul împotriva ostilităţii instinctuale a tradiţionaliştilor şi caută să găsească în acest postmodernism valori şi merite care să nu îi irite pe tradiţionalişti. Să recunoaştem cu toţii că (fie că ne place, fie că nu) este vorba de un exerciţiu stimulant. Walsh contestă părerea larg răspândită (la dreapta ca şi la stânga) potrivit căreia postmodernismul ar fi un exerciţiu pe deplin materialist, o renunţare la valori, o renunţare la transcendenţă, o decadenţă iremediabilă a culturii. El crede dimpotrivă (şi aici cititorul român găseşte curioase potriviri cu Lucian Blaga, de care, ştiu bine, Walsh nici nu a auzit măcar) că postmodernismul, atunci când vorbeşte despre indeterminări, goluri, incertitudini, agnosti- cisme, despre lipsă de sens, de formă şi de autoritate, nu face altceva decât să redescopere „taina", să accepte misterele existenţiale şi să admită limitele raţionalismului.
„Walsh ne atrage atenţia asupra setei de spiritualitate pe care o întâlnim pe toate meridianele, în toate ambianţele sociale, satisfăcută în forme uneori bizare şi groteşti, alteori nobile, constructive, îmbibate de speranţă. Tocmai dezordinea postmodernismului este cea care (precum în teoria fizico- matematică a haosului) produce în chip spontan structuri şi ordini care nu sunt impuse prin edict, ci cresc de jos în sus”. -- Virgil Nemoianu