Volumul reunește povestiri din anii ’60, unele dintre ele interzise în Rusia decenii la rând, și „miniaturi” – scurte poeme în proză de o forță artistică neobișnuită, care ni‑l arată pe Soljenițîn drept un observator extrem de atent, un cugetător profund și un creator de imagini surprinzătoare.
Preocupat de soarta Rusiei, din trecutul îndepărtat ca și din prezentul asumat dureros, scriitorul vorbește despre responsabilitatea pentru memoria culturală, despre libertate, despre bucuria de a trăi, dar și despre atitudinea în fața morții. Toate acestea nu înseamnă altceva decât nevoia de identitate spirituală, ceea ce îl face pe om să fie om. Mai aproape de Tolstoi decât de Dostoievski, Soljenițîn alege seninătatea răspunsului, nu zbuciumul întrebării