Tatăl și fiica locuiesc la sute de kilometri distanță unul de celălalt, fiecare într-o lume complet diferită, fiecare în luptă cu propriile anxietăți și cu propria singurătate. În încercarea de a păstra contactul unul cu altul, cei doi încep o corespondență în versuri, în care își mărturisesc spaimele, își deconstruiesc lumile și își recunosc greșelile. Universul lor comun are în el păsări de pradă, melci, tramvaie, blocuri infecte și păduri nesfârșite, orașe abandonate și foarte mulți zmei personali, agresivi, ciudați și la fel de singuri.
„Un tată îi spune într-o zi copilului său: în tinerețe făceam buchete pentru prințese, ducese și alte mimoze. Ocupasem aproape un secol cu buchetele mele senzaționale și toată lumea încă mă ținea minte. Copilul îi răspunde: Dragă tati, ei zic mereu, ai grijă ce spui. Nu rosti adevărul.
Dialogul poetic dintre Lavinia Bălulescu și tatăl ei, Constantin, a rezultat într-o carte de invidiat. Nu doar pentru că nu am mai prea văzut/citit o convorbire mai francă și, cu atât mai teribilă, mai liniștită între un tată și fiica lui, ci, mai ales, pentru că ea se transformă într-un discurs complex despre maturitate, viață, transformarea neputinței în curaj și totul degajă dragoste. O dragoste care poate salva totul de la orice.
De asta zic, orice discurs tehnic despre această carte mi se pare lipsit de miză, miza ei este în altă parte, în marginile orașului, în zăpezi, în lumini.“